Rezistenţa la insulină nu îngraşă

-rezistenţa la insulină şi hiperinsulinismul: oul şi găina?-

Este rezistenţa la insulină o posibilă cauză a dificultăţii de a slăbi? Este hiperinsulinismul o posibilă ţintă a unei diete de slăbit? În acest articol voi expune viziunea mea asupra acestui circuit (rezistenţă la insulină – hiperinsulinism) şi voi contura opinia mea asupra legăturii dintre slăbit şi acest circuit al insulinei.

Adevăruri

• Insulina este un hormon anabolic (de asimilare).
• Rezistenţa la insulină şi hiperinsulinismul constituie, împreună, un nucleu al unui set de predispoziţii sau boli metabolice – incluzând prediabetul, diabetul tip 2, obezitatea cu componentă viscerală (cu depuneri de grăsime pe organe interne), steatoza hepatică (ficatul gras), hipertensiunea arterială, anumite tipuri de dislipidemii.

Mituri

• Rezistenţa la insulină e adevărata cauză a slăbitului greu.
• Hiperinsulinismul e cea mai bună ţintă a slăbirii, una eficientă prin eliminarea carbohidraţilor.

Rolul insulinei în metabolism

Insulina e un hormon NORMAL. Nu bun, nu rău...normal. Avem insulină în corp ca să asimilăm hrana. Când luăm mâncare din mediu, o luăm pentru ca organismul nostru să-şi asigure energia şi componentele structurale şi funcţionale (din ce suntem făcuţi şi cum lucrează corpul). Mâncarea dă semnale de digestie şi de asimilare: digestia se face cu enzime şi transportori – cele din sucurile digestive şi tubul digestiv, care degradează hrana la componentele mai mici, asimilabile; iar asimilarea, în linii mari, înseamnă trecerea componentelor finale utile în metabolismele noastre. Principalul combustibil al corpului, glucoza, provine în principal din carbohidraţii alimentari (sin. glucide, sursele de glucoză), ea este obţinută în principal prin „extragerea” din amidon şi din zaharuri (principalii carbohidraţi). Pentru a intra în celule şi a fi utilizată ca energie, un hormon pancreatic numit INSULINA se activează şi determină pasul energetic final, el facilitează intrarea glucozei în celule.

Defectele insulinei

Producţia insuficientă a insulinei în raport cu nevoile duce la prediabet şi diabet, iar producţia excesivă e o reacţie la fenomenul numit REZISTENŢĂ LA INSULINĂ, ceva compensator, nu o boală în sine. Rezistenţa la insulină e fenomenul profund, are cauze complexe şi e fundalul unui set de boli metabolice (în mod notabil al diabetului zaharat de tip 2), el pare a fi o adaptare legată de evoluţia speciei noastre şi de răspunsurile ei la stres. Rezistenţa la insulină, care are loc în organe (ficat, grăsime, muşchi) determină un mecanism compensator al pancreasului, care încearcă să învingă această rezistenţă producând mai mult hormon. În acest moment avem un cuplu rezistenţă la insulină – hiperinsulinism, în care rezistenţa e cauza, iar hiperinsulinismul consecinţa (conform teoriilor larg acceptate în medicină).

Obezitatea

Rezistenţa la insulină nu apare în toate cazurile de obezitate, iar obezitatea nu e prezentă în toate cazurile de rezistenţă la insulină, dar cel mai frecvent rezistenţa la insulină este asociată obezităţii, în special a formei „cu burtă”, cu circumferinţă abdominală mare (care denotă şi depuneri de grăsime pe organele interne – în mod notabil ficatul şi pancreasul). Obezitatea CU rezistenţă la insulină e cea care predispune la diabet tip 2, hipertensiune, sindrom metabolic (un set de boli din familia diabetului tip 2). Obezitatea FARA rezistenţă la insulină e forma mai „benignă”.

Rezistenţa la insulină ca ţintă

Rezistenţa la insulină, o verigă comună bolilor şi factorilor de risc cardiovascular (inclusiv depunerile de grăsime în artere = ateroscleroza), este o ţintă a tratamentelor, scăderea rezistenţei la insulină contribuie benefic la scăderea glicemiilor în diabetul tip 2, la ameliorarea riscurilor cardiovasculare. Intervenţiile nutriţionale corecte şi unele tratamente, în mod notabil METFORMINUL, au ca ţintă majoră scăderea rezistenţei la insulină, în principal prin slăbit.

Slăbitul şi rezistenţa la insulină: care e legătura?

Slăbitul are ca efect benefic dorit scăderea rezistenţei la insulină, acest efect apare în mod special dacă se reduce grăsimea de pe organe (grăsimea viscerală), inclusiv cea hepatică. Grăsimea în sine, în special când e activă chimic („adipozopatie”), adică lucrează efectiv ca un organ de sine stătător, endocrin (da, grăsimea e un fel de tiroidă nedorită), întreţine rezistenţa la insulină. Obezitatea cu rezistenţă la insulină e forma mai periculoasă de obezitate.

Nutriţie pentru slăbit sau nutriţie pentru rezistenţă la insulină?

Nutriţie pentru slăbit. Pentru că nutriţia pentru rezistenţa la insulină e, în principal, nutriţia pentru slăbit. Dacă slăbeşti şi reuşeşti reducerea ţesutului adipos, vei contribui major la scăderea rezistenţei la insulină, atacând la bază. Invers nu e valabil. Nutriţie care scade rezistenţa la insulină dar nu te slăbeşte...e mai greu de imaginat, dar unele componente pot influenţa favorabil acest circuit. O parte a nutriţiei trebuie să aibă un efect antiinflamator, de exemplu prin includerea de fructe şi legume, pentru a asigura o atmosferă „mai antiinflamatoare”, asta pentru că un corolar al grăsimii active metabolic e starea proinflamatorie.

Există o nutriţie pentru rezistenţa la insulină diferită de nutriţia pentru slăbit?

În principiu nu. Dacă există exces de grăsime intervenţia ideală duce la scăderea grăsimii. Dacă există forme de rezistenţă la insulină neasociate cu un exces vizibil de grăsime pot intra în discuţie tratamente medicale specializate.

Nutriţie pentru hiperinsulinism?

Nu. Nutriţia nu este pentru fenomene de suprafaţă, ci pentru fenomenele mai profunde. Dacă vrei să „ataci hiperinsulinismul”, ataci la bază: la rezistenţa la insulină, care, dacă e pe fond de exces de grăsime (cel mai adesea e), înseamnă să ataci grăsimea. Aceasta este nutriţia corectă „pentru hiperinsulinism”. Nutriţia nu e pentru analize, e pentru corpul celui care îşi face analizele.

Nutriţie pentru rezistenţa la insulină?

Nutriţia pentru rezistenţa la insulină e cea care reduce grăsimea, dacă grăsimea e in exces. O serie largă de intervenţii, cu un mix larg acceptat între ponderea carbohidraţilor, grăsimilor şi proteinelor, e acceptată ca intervenţie de slăbit şi de rezistenţă la insulină. Un partener extrem de important al intervenţiilor nutriţionale este ACTIVITATEA FIZICĂ.

Trebuie să elimini carbohidraţii pentru a combate hiperinsulinismul?

Nu, pentru a combate rezistenţa la insulină şi consecinţa ei, hiperinsulinismul, e de dorit orice tip de intervenţie nutriţională care va avea ca efect scăderea grăsimii, cu condiţia să fie o intervenţie sănătoasă, care aduce nutrienţi (substanţele hrănitoare din mâncare). Variantele low-carb nu sunt obligatorii, variantele „normo-carb” sunt perfect aliniate obiectivelor, cât timp vor conduce la scăderea grăsimii. Atenţie: low-carb se referă la aportul total şi la ponderea procentuală în rândul mixului carbohidraţi – proteine – grăsimi. A face ordine în carbohidraţi, cantitativ şi calitativ, nu e sinonim cu a avea o dietă low-carb. Dacă tai sucurile cu zahăr dar menţii fructe, legume, leguminoase, lactate, pâine, cartofi nu se cheamă că faci o dietă „low-carb”, chiar dacă ai redus din carbohidraţii anteriori.

Concluzii

• Rezistenţa la insulină nu îngraşă. Îngrăşatul îngraşă.
• Rezistenţa la insulină poate da hiperinsulinism compensator. Pentru o slăbire sănătoasă, idealul e combaterea rezistenţei la insulină, ea va aduce automat şi scăderea hiperinsulinismului compensator.
• „Dieta pentru hiperinsulinism” e dieta de slăbit sănătoasă. „Dietă pentru hiperinsulinism” nu e sinonim cu „dietă low-carb”.
• Pentru un slăbit sănătos se recomandă...un slăbit sănătos. El va aduce şi beneficiile reflexe pe circuitele insulinei.

Dacă aţi primit acest articol pe e-mail e pentru că v-aţi abonat, vă mulţumesc pentru asta,

Cu bine, până la articolul viitor,

Dr. Adrian Copcea